Mi-am făcut din visuri scara
Şi m-am înălțat spre stele,
Ca să pot privi de-acolo
Toate dorurile mele.

Şi-am privit de pe-nălțime,
Peste munţi cu brazi şi fagi,
Leagănul copilăriei
Şi-al prunciei mele dragi.

Văzui casa părintească,
Văzui nucul din grădină,
Piersicul de la fereastră,
Mărul de lângă fântână,

Iar pe prispa însorită,
Şedea-ngândurată mama,
Şi torcea, torcea zorită,
Dintr-un caier nou de tramă.

Gândul ei zbura departe
La feciorul de mult dus,
Ochii îi vărsau șiroaie
Şi pe caier și pe fus.

Privind sus își opri torsul,
Scuturându-și neagra haină,
Și cu mâinile-ncrucite,
Spuse-o rugăciune-n taină:

„Doamne! Să nu plec din lume,
Nici să trec al morții prag,
Până nu mai văd o dată
Pe feciorul meu cel drag! -

După ce-l mai văd o dată,
Nu râvnesc la nici un bine,
Mulţumindu-Ți pentru toate,
Doamne, cheamă-mă la Tine.”